Despre
eminentul matematician Gheorghe Ţiţeica, unul dintre fondatorii prestigioasei
reviste ştiinţifice „Gazeta Matematică”, strălucit pedagog şi academician s-au
scris şi se vor scrie multe articole. În modesta mea abordare doresc să prezint
unele secvenţe mai puţin cunoscute publicului, aşa cum le-am descoperit de-a
lungul timpului în conştiinţa colectivă a comunităţilor de care se leagă numele
marelui om de ştiinţă. Părinţii săi, Stanca şi Radu Ţiţei (nu Ţiţeica),
originari din localitatea Cilibia, judeţul Buzău, înainte de a se stabili la
Turnu-Severin, erau cunoscuţi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea ca
fiind din neamul „lu’ ministeru”, iar rude ale lor, la a patra generaţie, care
locuiesc astăzi în satele Mânzu, Poşta, Bentu şi Găvăneşti sunt mândre de
distinsul lor înaintaş. Copiii savantului Gheorghe Ţiţeica, Radu, Gabriela şi
Şerban, au dus mai departe tradiţia părintelui lor şi au devenit profesori
universitari de marcă în domeniul chimiei, geologiei, fizicii şi matematicii,
primii primind premii ale Academiei Române, iar cel de-al treilea, a devenit
membru şi vicepreşedinte al acestei renumite instituţii. La mijlocul anilor
‘70, profesorul universitar doctor docent Radu Ţiţeica preda cursuri la Universitatea
de Petrol şi Gaze Ploieşti, fiind unul dintre cei mai apreciaţi dascăli. Numele
său apare alături de cel al academicienilor Nicolae Petrulian, Alexandru
Codarcea, Gheorghe Macovei, Sabba Ştefănescu şi alţi mari profesori, în cartea
„Petrol, Gaze, Dezvoltare şi (In)Securitate”- Editura SIPG, Bucureşti, ediţia a
II-a, pe care am editat-o în anul 2008.
Argumentaţie
Nu există
persoană care să nu păstreze în „sacul cu amintiri al copilăriei” imagini,
fapte, întâmplări, evenimente, rădăcini efemere ale existenţei şi trecerii
fiecăruia prin viaţă. Şi acum, după mai bine de 50 de ani de când am păşit
prima dată pe treptele şcolii generale din comuna Bentu, judeţul Buzău nu pot
uita amprenta olfactiv-vizuală a sălii cercului de matematică unde inimoşii şi
severii învăţători Maria şi Stan Ioniţă, împreună cu directorul Alexandru
(Puiu) Ifrim adunau şcolarii din clasele primare pentru a-i pregati pentru
concursurile şi olimpiadele de matematică. Sala de clasă a cercului de
matematică „Gheorghe Ţiţeica” se afla într-o fostă magazie de materiale a
şcolii vechi, amenajată cu grijă şi modestie de către cei trei dacăli, cu
sprijinul preşedintelui C.A.P. „Unirea”. Mirosea mereu a petrol, duşumeaua
fiind lustruită săptămânal cu un produs negru (cel mai probabil motorină
amestecată cu păcură) care nu lăsa praful să se înalţe de la podea şi era
singura încăpere din şcoală în care, pe pereţi nu existau portretele marilor
ideologi comunişti. Plafonul era atât de jos, încât dacă tablourile ar fi fost
agăţate pe pereţi, aproape ca am fi dat nas-în-nas cu Marx, Engels, Lenin,
Gh.Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Bodnăraş, etc. Era, în schimb, un tablou măiestos
al academicianului matematician Gheorghe Ţiţeica, între o masă din stejar masiv
care ţinea loc de catedră şi tabla negră aşezată pe colţ, pe un suport de lemn,
care permitea reglarea înălţimii acesteia, astfel încât, elevii mai mici să
poată scrie exerciţiile.
Toate
caietele de aritmetică din acea vreme aveau pe copertă portretul pe fond
maroniu, cu semnătura lui Gheorghe Ţiţeica, iar timbrele de pe plicuri şi
ilustrate cu chipul acestuia erau adunate cu mare grijă, fiind cele mai
valoroase în schimburile jocurilor noastre copilăreşti cu capace metalice
aplatizate cu ciocanul de la sticlele de bere şi sirop, sau cu capacele
colorate ale cutiilor de chibrit. Nu era oră ca distinşii noştri dascăli să nu
ne reamintească despre faptul că ilustrul matematician Gheorge Ţiţeica se
trăgea din neamul lui Ţiţei, din localitatea apropiată Cilibia şi că toţi
suntem cumva rude cu acesta, iar la concursurile organizate cu şcolile din
Săgeata, Gălbinaşi, Smeeni, Padina, Pogoanele, etc. trebuie să fim la înălţime.
Mai târziu, prin anii studenţiei (1978-1983), şi apoi în perioada pregătirii
tezei de doctorat (1995-2000), discuţiile despre Gheorghe Ţiţeica aveau să fie
reluate cu colegul meu Ştefan Mirea, devenit doctor inginer petrolist, a cărui
bunică era din Cilibia, descendentă din neamul lui Ţiţei şi mai apoi cu
mentorul meu, prof.univ.dr.ing. George Iordache, coleg şi prieten cu fraţii
Raru şi Şerban Ţiţeica, primul fiindu-i coleg la Institutul de Petrol din
Bucureşti şi Ploieşti, actualmente Universitatea de Petrol-Gaze din Ploieşti.
Strămoşii marelui matematician
Localitatea
Cilibia din judeţul Buzău, locul de baştină al lui Radu Ţiţei şi Stanca
Ciolănescu, părinţii lui Gheorghe Ţiţeica se află la sud – sud-est de
municipiul Buzău, pe drumul naţional 2B Buzău-Făurei-Brăila, la graniţa de
nord-est a Câmpiei Bărăganului. Cilibia, ca şi satele dinspre Buzău
(Mânzu-Poşta-Bentu-Gălbinaşi-Tăbărăşti), dar şi cele dinspre Brăila (Vintilă
Vodă, Ruşeţu) este un sat de câmpie din gura Bărăganului. Denumirea de Bărăgan
provine de la cuvântul „Buracan” – câmp pustiu bătut de vijelie, pronunţat de
turcii speriaţi de crivăţul iernii, de zăpezile spulberate de-a lungul şi de-a latul
unei întinderi pustii. De altfel, mai toate localităţile din acea zonă a
„Buracanului” au denumiri ce provin din limba turcă. De exemplu, CILIBIA vine
de la termenul turcesc „çelebi” deoarece locuitorii săi erau mai
cilibii, mai fuduli, mai făţoşi şi se ocupau cu lucratul pământului.
(Termenul cilibiu din limba română are sensul
de graţios sau gallant). Numele satului Bentu, vine de la
termenul turcesc „bent“ (loc mai înalt, un fel de terasă înconjurată de ape).
Istoria
satelor Cilibia-Bentu nu se pierde în negura vremurilor. Ele au o vechime
relativ recentă, aproximativ două secole, ceea ce înseamnă maximum, cinci -
şase generaţii. Prima atestare documentară o găsim la biblioteca Episcopiei
Buzău, într-una din cărţile ce poartă denumirea de „Glasul bisericii” unde se
menţionează numele de „sătucul Bentu” la anul 1812. La formarea satelor Cilibia
- Bentu au stat doi factori: Transhumanţa (coborârea turmelor de oi din
Ardeal spre Delta Dunării), şi Boierul Săndulache Musceleanu şi fiica lui,
Ana, căsătorită cu Iancu Samurcaş. Moşia pe care s-au aşezat sătucele Cilibia
şi Bentu, se numea Tăbărasca, cumparată de Medelnicerul Săndulache Musceleanu
la 1816, luna iulie. Lângă această moşie se afla şi moşia Dudeşti pe care o
cumpără tot Medelnicerul Săndulache şi pe viitor moşia poartă numele de
Bentu-Dudeasca. Cum se realiza această trashumanţă? Toamna, când plecau cocorii
spre apus, ciobanii ardeleni plecau spre răsărit cu turme mari de oi. Ei
treceau munţii către Câmpia Română şi Insula Mare a Brăilei. Pe vremea aceea,
marea Câmpie Română nu era cultivată în totalitate din lipsă de forţă de
muncă şi animale. Aşa încât parcele foarte mari de teren rămâneau nelucrate. Pe
acestea creştea iarbă din belşug, înaltă şi de calitate. Trecerea munţilor avea
loc pe la Sita Buzăului, Întorsura Buzăului, Nehoiu, Cislău pentru a ajunge în
zona Buzăului se coborau către Câmpia Râmnicu-Sărat. Acolo unde găseau o
rezervă mai mare de iarbă, se opreau.
În jurul
anului 1800, mai mulţi ciobani din Voevodeni, localitate aşezată la poalele
munţilor Făgăraş şi alţii din Daneş, de lângă Sighişoara, au plecat în
transhumaţă spre Câmpia Română şi spre Insula Mare a Brăilei. Au coborât
pe Valea Buzăului şi la 14 km de mers faţă de oraşul Buzău pe un drum de ţară,
adică spre comuna Săgeata de astăzi, au dat de o întindere mare, bogată în
iarbă pentru păşunat. Acesta este izlazul actual al satului Bentu-Cilibia.
Aveau condiţii optime de aşezat pe aceste meleaguri. Pădurea actuală, pe vremea
aceea era unită pe malul Buzăului cu pădurea de la Cotul Băcanului. Toate
bălţile sau albiile care înconjoară satul astăzi erau pline de mult stuf. Iarba
de pe izlazul actual, pe vremea aceea era înaltă cât un lan de grâu în faza
verde. Ciobanii au observat că sunt condiţii optime de iernat şi au construit colibe
sănătoase la o distanţă de 100 m de râul Buzău. Râul Buzău constituia o
condiţie optimă pentru asigurarea apei pentru oi. Pentru construirea colibelor
şi saivanelor aveau materiale din belşug. Material lemnos de la pădure, nuiele
de cătină pentru îngrădit pereţii, pământ galben necesar la pămânstirea
pereţilor şi mult stuf pentr acoperit colibele, precum şi pentru adăpost la oi
(saivane).
În anii
următori majoritatea și-au refăcut locuinţele dându-le aspect de mici căsuţe
modeste. Încet, încet s-a conturat o mică aşezare de ciobani ardeleni pe malul
Buzăului. În anii următori, unii dintre ei se întorceau la locuinţele din
Ardeal şi aduceau şi pe ceilalţi membri ai familiei şi bruma de lucruri ce mai
aveau. Acea mică aşezare de pe malul Buzăului se regăseşte în documente, în
Arhivele Statului din judeţul Buzău, sub denumirea de „Sătuc”. Însă un lucru
n-au putut prevedea acei ciobani. Râul Buzău. La un număr de ani, în
special primăvara, inundă. Pe vremea aceea malurile râului Buzău nu erau regularizate
ca astăzi şi ieşea destul de des din albie. La aceasta contribuia şi firicelul
de apă numit Tochila, care asigura în mod natural o scurgere a apei Buzăului cu
Călmăţuiul. Ciobanii si-au mutat colibele pe platforma care începe din vatra
satului Bentu, Poşta (loc în care opreau poştalioanele de pe ruta Buzău-Brăila
pentru a-şi adăpa caii din gârla Buzăului), Mânzu, până la Cilibia. Această
platformă este mai înaltă faţă de iazul comunal cu unu, doi metri. Terenul pe
care se opriseră ciobanii era proprietatea marelui boier,
medelnicerul Săndulache Musceleanu. El a dat oamenilor teren pentru
construirea de case având în vedere faptul că unii membrii ai familiilor de
ciobani lucrau pe moşia lui.
Pe vremea
aceea nu exista cale ferată (aceasta a fost pusă în funcţie în 1873, fiind
cunoscută ca magistrala C.F.R. 500), astfel că se forma un convoi de căruţe
aproximativ zece care erau trase de boi şi cai din herghelia boierului. La
Brăila, pe malul Dunării, negustorii aveau depozite mari din zid unde primeau
marfa, pe care o expediau cu vaporul până în inima Europei. Astfel că România
era numită pe drept cuvânt „grânarul Europei”. Incepând cu anul 1860, la
frageda vârstă de 15 ani, cilibiul Radu Ţiţei, (tatăl viitorului matematician
şi academician Gheorghe Ţiţeica) împreună cu bentarul Mitică Crăciun (din
neamul lui Corciu, ciobani înrudiţi cu cei din neamul Moise) şi alţi flăcăi,
pleacă la Brăila unde se angajează în port, ca mecanici, macaragii, hamali,
alţii la o firmă italiană ce construia şoseaua Buzău-Brăila, sau la calea
ferată. În sat se vorbea deja despre cei care lucrau la aceste firme controlate
de proaspătul stat România (rezultat al Unirii din 1859, ca fiind ai lu’
ministeru).
Starea socială a locuitorilor din zonă
În
virtutea obiceiului pământului, locuitorii sătucelor Cilibia, Bentu, Gălbinaşi,
Tăbărăşti puteau folosi pământ pentru arat, semănat, cosit, păşunat în mod
nelimitat, cât le trebuia, cu singura obligaţie de a da proprietarului moşiei a
zecea parte din orice fel de produs agricol şi gospodăresc, cunoscută ca
zeciuială. Unii stăpânitori de moşie au căutat să limiteze, drepturile
sătenilor, dând mai puţin loc, dar domnitorii fanarioţi, ca Mihai Şutu, în a
doua domnie (1791 - 1793) şi Alexandru Moruzii, tot în a doua domnie
(1799-1801), dau hrisoave ca sătenii să nu fie opriţi pentru trebuinţa hranei
lor. În urma războaielor de la începutul veacului al XIX-lea, stăpânitorii de
moşii au luptat să restrângă acest drept şi să-i supună pe săteni la zile de
clacă în folosul lor personal.
Între anii
1831 şi 1848, lupta dintre săteni şi stăpânitorii de moşie se ascute, se nasc
nemulţumiri mari şi chiar revolte, care se sfârşesc de fiecare dată, în folosul
celor puternici. Starea aceasta rea, apăsătoare şi nemultumitoare se sfârşeşte
cu reforma agrară din 1864 a domnitorului Al.I.Cuza şi a sfetnicului său Mihail
Kogălniceanu, când se dă pământ sătenilor după categorii. Proclamaţia domnească
anunţa pe ţărani: „claca e desfiinţată pentru de-a pururea şi de astăzi
voi sunteţi proprietarii liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre” la 14/26
august 1864 (publicată în Monitorul Oficial nr. 181, sâmbătă 15/27 august
1864).
La 1864
locuitorii satelor sunt împroprietăriţi după categorii: cei cu 4 boi, cu
11 pogoane; cel cu 2 boi, cu 7 pogoane şi 19 prăjini; cei cu braţele cu 4
pogoane şi 15 prăjini şi cinci cu locuri de casă, cu 498 stanjeni, în total 76
locuitori şi clerul cu 17 pogoane. Dezvoltându-se agricultura (cu maşini de
treier, pluguri de fier), făcându-se şi export de cereale, pământ nu era de ajuns:
unii săteni au primit loturi la 1881 pe moşia satului Tăbărăşti (fostă a
Mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti). Cei ce au primit loturile s-au
numit „Însurăţei”. Veteranii din Războiul de Independenţă 1877-1878,
din Cilibia şi Bentu, au fost împroprietăriţi în moşia Vîrtoapele a Mănăstirii
Banu.
După
răscoala din 1907, satele Cilibia şi Bentu au primit islaz pentru păşunatul
vitelor din moşia Bentu-Dudeasca, ce era stăpânită de Eforia Spitalelor Civile
după testamentul din 4 martie 1877 făcut de Ana S. Musceleanu, acestei
instituţii, neavând moştenitori. După războiul mondial 1916-1918, moşia
Bentu-Dudeasca, la 1923, s-a parcelat toată - nefiind moşie individuală - în
folosul sătenilor din Bentu, Cilibia, Ruşeştu, Gălbinaşi şi împrejurimi. La
început, locuinţele erau foarte modeste. O locuinţă se compunea dintr-o
singură cameră mai mare şi o intrare. Pentru cele trebuitoare pădurea le stătea
la dispoziţie. Îngropau stâlpi groşi la colţuri, după care îşi aliniau alţii
mai subţiri. Împleteau stâlpi cu nuiele de cătină şi salcie de la pădure, apoi
pămânsteau pereţii cu pământ galben amestecat cu paie. Această modestă
construcţie era acoperită cu stuf care creştea din belşug în bălţile din partea
dreaptă a râului Buzău. În camera cea mare se improvizau unul sau două paturi,
astfel încât să aiba loc toţi membrii familiei. La început, casele erau
ridicate mai în interiorul curţii, în grădini. Încet, încet a apărut o nouă
arhitectură a caselor care s-a numit „case bătrâneşti”. Acest tip de locuinţă a
dăinuit până după anul 1850. Casele aveau o trăsătură comună: „prispa” era
aşezată pe latul casei, iar casa era cu faţa la răsărit. Noul tip de casă a
început să se răspândească, iar cele vechi deveneau grajduri sau aveau alte
destinaţii. Prispa juca un rol deosebit. Aici se aduna întreaga familie, se
luau hotărâri importante, uneori se servea masa, iar în nopţile de vară era
locul preferat pentru dormit.
Noile
case erau amplasate în grădina cea mare şi se ajungea la ea pe o cărare marcată
de flori şi pomi fructiferi. Într-un asemenea decor au hotărât probabil,
mecanicul de vapor fluvial, Radu Ţiţei şi soţia sa Stanca Ciolănescu să plece
la Turnu-Severin, un loc mult mai civilizat şi avansat tehnologic, aflat mulţi
ani sub stăpânire austriacă. Acolo avea să se nască, la 04/17 octombrie 1873
Gheorghe Ţiţeica. Numele de Ţiţeica a fost luat de la faptul că, în acea
perioadă era la modă ca, la naşterea unui copil, să i se dea un nume rezultat
din combinaţia numelor părinţilor. În speţă, copiii soţilor Ţiţei şi Ciolănescu
au fost trecuţi în acte Ţiţeica (de la Ţiţei şi Ciolănescu, rezulta Ţiţeici.
Această explicaţie am primit-o prin anii 1970 când terminam clasa a VIII-a, de
la profesorul de limbă franceză, Nenu Petre.
Repere biografice ale
matematicianului academician Gheorghe Ţiţeica
La scut
timp după ce vaporul fluvial încărcat cu grâu din Bărăgan a acostat la Turnu-
Severin, iar Radu şi Stanca Ţiţei au hotărât să se stabilească aici, avea să se
nască în octombrie 1873 primul copil al tinerei familii. Băieţelului Gheorghe,
aveau să-i urmeze trei fete, Elena, Maria şi Ana.
Cei patru
copii aveau să fie crescuţi cu grijă şi dragoste de mama lor Stanca. În jurul
anului 1880, orăşelul Turnu Severin avea circa 13.000 de locuitori, în plină
ascensiune economică datorită înfiinţării Şantierului Naval, în 1852, dar şi
statutului de oraş de graniţă cu Vamă activă.
În localitate
existau numeroase comunităţi dar cea germană era cel mai bine organizată. La
vârsta de şase ani, Gheorghe Ţiţeica a fost înscris la grădiniţa germană din
oraş, apoi a urmat şcoala primară în Turnu-Severin, obţinând în fiecare an,
premiul I.
La îndemnul
profesorilor şi unor prieteni, uimiţi de uşurinţa cu care Gheorghe învăţa şi de
raţionamentele logice pe care le făcea când trebuia să dea un răspuns, modeştii
săi părinţi au făcut eforturi şi l-au înscris pe fiul lor la liceul din
Craiova. Începând cu anul şcolar 1885 până în 1892, Gheorghe Ţiţeica a
frecventat cursurile Şcolii Centrale din Craiova, actualul Liceu „Carol I“.
Aici s-a făcut din nou remarcat prin logica cu care îşi construia
raţionamentele la toate disciplinele, dar în special la matematică, obţinând în
fiecare an premiul I, precum şi bursa de studii „Eufrosin Poteca“, care consta
din suma de 30 lei lunar şi întreţinere gratuită în internatul liceului. În
ultimul an de liceu, tatăl său trece în nefiinţă, iar tânărul Gheorghe este nevoit
să-şi ajute financiar familia, din bursa primită, dar şi din meditaţii. Era un
tânăr deosebit de activ, sufletul tuturor activităţilor cultural-ştiinţifice
organizate şi desfăşurate de elevi. Pasionat de vioară, cânta frecvent la
concertele şcolii şi se implica serios în conducerea rubricii de matematică din
„Revista şcoalei“. Constant, publică în revistă articole dedicate matematicii,
dar şi articole filozofice, studii de critică literară.
După
susţinerea cu succes la 15 iunie 1892 a examenului de bacalaureat, în toamna
aceluiaşi an a fost admis la Şcoala normală superioară din Bucureşti. Pe
Certificatul de absolvire a liceului, directorul şcolii, fostul său profesor de
matematică din clasele cursului inferior, Scarlat Mateeacu, a ţinut să adauge,
la mediile anuale înscrise pe documentul oficial eliberat, o „recomandare
permanentă”, în care se menţiona între altele, că distinsul absolvent Gheorghe
Ţiteica „a dat dovezi de o exemplară moralitate”, a urmat „tot cursul” liceului
cu un „eminent succes”. Gestul directorului său l-a impresionat profund pe
tânărul absolvent al liceului şi i-a marcat întreaga viaţă. Deşi marcat de
moartea prematură a tatălui său, tânărul student simte nevoia să abordeze
matematica într-o manieră superioară şi se înscrie şi la Universitate,
Facultatea de Ştiinţe, Secţia de matematică, unde audiază cursurile susţinute
de profesorii de marcă ai vremii, printre care David Emmanuel, Spiru Haret şi
Constantin Gogu, mentorul şi călăuzitorul lui pe drumul geometriei, pe drumul
ştiinţei.
În 1895,
obţine licenţa în matematică şi ocupă un post de profesor suplinitor, pentru o
perioadă de aproape doi ani, la seminarul teologic „Nifon“ din
Bucureşti. Pentru a accede în învăţământul superior, tânărul matematician
avea nevoie de studii în străinătate.
Plecarea la Paris
Pasionat
de geometrie şi cu o dorinţă nestăpânită de a se perfecţiona, în 1897 se
înscrie la Şcoala Normală Superioară din Paris, unde întâlneşte profesori
renumiţi, printre care şi pe marele geometru Jean Gaston Darboux, cu care lucrează
pentru elaborarea tezei de doctorat cu titlul „Asupra congruenţelor ciclice şi
asupra sistemelor triplu conjugate“, pe care a susţinut-o pe 30 iunie 1899,
devenind al cincilea român doctor în matematici al Universităţii din Paris,
după Spiru Haret, David Emanuel, Const. Gogu şi N. Coculescu. Publică mai multe
articole la Academia de Ştiinţe din Paris, dar şi în alte reviste franceze,
articole din domeniul geometriei diferenţiale, caracterizate printr-o
sistematizare specifică lui Gheorghe Ţiţeica. În această perioadă a fost bun
prieten cu Henri Léon Lebesgue, coleg de an, mai apoi celebru în matematică, şi
care spunea despre Gheorghe Ţiţeica: „Eram încântat să-l regăsesc, plin de
vioiciune, fericit să-mi vorbească despre căminul său, radiind, cu privirea sa
luminoasă şi discretă, aceeaşi magnifică sănătate morală. Înţelegeam că în el
se reuneau continuu preocuparea datoriei de împlinit şi o euforie izvorâtă din
conştiinţa datoriei împlinite“.
4.2. Un geniu al geometriei
După
susţinerea cu mare success a tezei de doctorat, tânărul Ţiţeica revine în ţară
unde, în toamna anului 1899, i se încredinţează cursul de Calcul diferenţial şi
integral la Universitatea din Bucureşti, devenind, un an mai târziu, la doar 27
de ani, profesor agregat la catedra de Geometrie analitică şi trigonometrie
sferică. A împletit activitatea didactică cu cea de cercetare, pentru care a
avut o adevărată chemare. A definit o nouă clasă de suprafeţe şi o nouă clasă
de curbe, cunoscute azi sub numele de „curbele Ţiţeica“, „suprafeţele Ţiţeica“.
Este considerat fondatorul geometriei diferenţiale centroafine. Un profesor de
excepţie, care a scris multe cărţi de referinţă în geometrie. Iată doar câteva:
„Geometrie superioară. Suprafeţe riglate“, 1931, „Geometria diferenţială
proiectivă a reţelelor“, 1924, „Un pedagog înnăscut“.
Un fost
student al său, Nicolae Mihăileanu mărturisea: „Lecţiile lui Ţiţeica erau de o
desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs, el recapitula
ideile principale ale lecţiei anterioare; lecţia predată era completă şi se
încheia cu o privire generală; expunerea era logică, clară, precisă, în stil
foarte îngrijit, fără să se folosească de nici o notiţă, rezultatele importante
erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o
puternică intuiţie geometrică“.
Militant pentru răspândirea ştiinţei
Primul
numar al „Gazetei” apare în 15 septembrie 1895, la o zi după inaugurarea
festivă a Podului „Regele Carol I” de la Cernavodă, având deviza: entuziasm,
armonie, sacrificii continue, muncă dezinteresată. Este prima revistă de
matematici apărută în limba română. Activitatea revistei în primii 15 ani a
fost remarcabilă. Apare „Biblioteca Gazetei Matematice”, unde au fost publicate
culegeri de probleme cu răspunsuri şi indicaţii, chiar şi cărţi în sprijinul
elevilor dornici să adâncească studiul matematicii. Regele Carol I şi-a
manifestat dorinţa de a vedea Gazeta Matematică şi a primit în audienţă, în
anul 1903, pe profesorul Gheorghe Ţiţeica. Acesta i-a prezentat toate volumele
din colecţia Gazetei.
Col.(r) Prof. univ. dr. ing. Marian Rizea & Ing. drd. Cristina
Neamţu-Rizea
Bibliografie:
- Moise,
G.; Moise, E. - Bentu, străveche vatră de așezare și locuire țărănească.
-
Manolea, Gh. - Gheorghe Țițeica, un creator al școlii românești de geometrie, http://gheorghe.manolea.ro
- Trifu,
M. - Fenomenul Gazeta matematică la 110 ani – O (posibilă) istorie despre fapte
și oameni, http://www.gazetamatematica.net/?q=node/26
- Vlada,
M. - 2010: Gazeta Matematică la 115 ani de apariție. Apărut în: Elearning.
Romania, 2010-02-08. Bucureşti: TEHNE - Centrul pentru Dezvoltare şi Inovare în
Educaţie.
Disponibil
online: http://www.elearning.ro.
http://elearning.ro/articol.php?id_categ=4&id_articol=579
- Ceaușu, V. –
Gabriela G. Țițeica și Ion Alexandru Stoenescu profesori de elită ai
învățământului superior ethnic, în Revista ”Aspecte din istoria mecanicii”,
nr.1 din 2010.
- Rizea, M.; Rizea,
E. – Petrol, Dezvoltare și (In)Securitate, Ed. ”Societatea Inginerilor de
Petrol și Gaze”, București, ediția a II-a, 2008.
